Textul de mai jos nu-mi apartine. A fost scris de o prietena care pana recent a fost dependenta de internet si calculator. M-a rugat sa îl gazduiesc pe blog, in speranta ca va ajuta alte tinere sa evite greselile pe care le-a facut ea.
La fel ca foarte multe fete de varsta mea, si eu m-am facut cont fara sa ma gandesc prea mult pe arhi-populara retea de socializare Facebook, aceasta ciuma a internetului care i-a atins pe surferii din intreaga lume. Cu candoare si naivitate, si eu mi-am facut un profil adaugand cu atentie informatii personale despre mine, job, gusturi si mai ales cele mai frumoase poze ale mele. Reteaua mea de contacte s-a umflat si s-a marit cu o viteza incredibila, plonjandu-ma in fericirea de a avea “prieteni”, de a regasi fantomele trecutului, de a-mi instala noi si noi aplicatii pe pagina mea de pe Facebook si de a deschide mesajele venite din cele patru colturi ale lumii. Ce beata de fericire eram, inchipuindu-mi ca nu mai sunt singura si ca fac parte dintr-un grup de succes, ca sunt prietena cu oameni de succes!
M-am vazut mereu ca pe o tînara cu o inteligenta solida si dotata cu un spirit critic de fier. Cu toate acestea, nu am reactionat cand Facebook mi-a sugerat sa-mi aranjez prietenii in ordinea la care tin la ei, sa descriu pentru fiecare contact contextul in care i-am intalnit pe net sau sa-mi afisez starea sufleteasca de moment. Chiar incepuse sa-mi faca placere sa citesc ce mai face unul sau altul, sau ce a mai spus unul sau altul. Abia asteptam sa ajung in fata calculatorului si sa deschid mesajele sau sa vorbesc pe messageria instant. Nu mi-am inchipuit niciodata ca sunt atat de voyeurista si m-am lasat atrasa de puterea inchipuita de a intra in viata personala a oamenilor. Noul meu post de observatie din fata calculatorului incepuse sa ma tina captiva, mai intai o ora pe zi, apoi doua pana am ajuns la sase ore pe zi.
Intr-o zi, un prieten drag, folosind argumente ca un laser a incercat sa-mi deschida ochii asupra pericolelor evidente care ma pandeau pe net asa cum eram deschisa catre oricine folosea reteaua. Mi-a explicat foarte clar ca in calitate de femeie tanara si ne-experimentata, atrageam ca un magnet un stol intreg de pradatori si de hiene virtuale. Ca oferirea de informatii personale pe internet este foarte periculoasa, si ca fotografiile cu mine pot fi folosite de oricine. In fata acestor binevoitoare sfaturi, m-am comportat ca un alcoolic caruia cineva vrea sa-i ia paharul de bautura. Incercam sa gasesc contra argumente, ma enervam si refuzam sa cred, avand aceeasi senzatie pe care ar trebui sa o aiba diavolul daca l-ai scufunda in apa sfintita. Am inceput sa plang si sa strig ca nu-i adevarat, ca toata lista mea de contacte era alcatuita din prieteni adevarati, ca nimeni nu-mi vrea raul si ca doar cel din fata mea vroia sa-mi distruga viata.
Insa prietenul m-a fortat sa recunosc ca siteul web al lui Facebook, devenise o dependenta, fara de care nu puteam trai, desi imi manca timp si energie foarte multa. Din acest motiv si devenisem agresiva si morocanoasa, simtindu-ma cu adevarat bine doar in fata ecranului. Eram infometata si drogata cu viata mea virtuala. Am incercat sa stau departe de calculator timp de doua zile, insa setea de reintoarcere in spatiul virtual era asa de mare, incat am inceput sa plang.
Totusi discutia mi-a deschis ochii. Reintoarsa in fata calculatorului, am inceput sa privesc cu alti ochi aceasta inventie diabolica. Bombardata in fiecare zi cu informatii fara valoare despre Alex, Mircea sau Cristina, am inceput sa ma gandesc tot mai serios la intimitate. Incepusem sa ma simt incomodata de intrebarile directe la adresa celor mai intime colturi ale vietii mele si mi-a mai trebuit o saptamana de chin si intrebari indiscrete pentru ca siteul anti viata personala sa arunce in aer frustrarile acumulate, transformandu-ma in propriu meu kamikaze. Una cate una, pe rand, am inceput sa sterg toate aplicatiile din Facebook, istoricul, fotografiile si toate celelalte. A fost un carnagiu sangeros!
De atunci am reinceput sa respir libera, sa ma simt impacata cu mine insami, sa-mi regasesc pretioasele ore de creativitate, am redescoperit cartile si pe scurt m-am intors la viata reala. Cea care este compusa din contacte umane reale, nu virtuale, de intimitate si actiuni constructive.
