Arabescuri

Pe Hussein l-am cunoscut cand am trecut intr-o zi pe langa cubicle-ul lui din sala E320 de la etajul doi din Facultatea de Constructii. Se ruga cu spatele catre perete si cu fata catre iesirea din cubicle. Era doar in sosete, asa ca m-am uitat in jur sa vad daca doar mie mi se pare bizar sa iti faci rugaciunea in mijlocul unui birou plin de studenti la doctorat sau master. Cand a terminat, m-am lasat pe spatarul scaunului si l-am intrebat:

- Ai vreun motiv special pentru care te rogi cu fata spre coridor?
- Ma rog cu fata catre Mecca, ca orice drept-credincios.
- Ehh…Pot sa-ti pun o intrebare?
- Sigur!
- Daca iei in considerare distanta dintre locul in care ne aflam si Mecca, sunt mari sanse ca in cazul in care te rogi intors mai la stanga cu doua grade, sa o faci de fapt cu fata spre Israel.

Yannick radea cu lacrimi. A doua zi, Hussein s-a rugat cu o busola in fata, asezata cu grija in fata lui pe covorasul persan de rugaciune.

Hussein era egiptean si nu stia decat engleza si araba. Suleiman era algerian si nu stia decat franceza si araba. Eu eram roman, stiam si franceza si engleza dar nu stiam araba. In schimb Yannick care era chebecos, stia sa spuna in romana “te iubesc” si “vreau sa facem dragoste“. Avusese o prietena romanca. Dar la fel de bine, Yannick ar fi putut fi roman. Ne-am imprietenit din prima la catarama. Dupa ce m-a cunoscut pe mine stia sa spuna in romana buna dimineata, pizda matii si esti frumoasa ca o floare. Numai ca le folosea aiurea. Mircea, romanul care era la master la mecanica, era sa-l bata intr-o zi.

Hussein era briliant la matematici. Calcula manual integrale si derivate de ordin patru, care mie imi dadeau frisoane. Remediul contra lor era un soft numit Matematica, pe care Yannick, fost angajat la Bombardier, mi-l instalase pe laptop. Pana introduceam eu in program un carnat de ecuatie lunga cat o zi de post, Hussein avea deja rezultatul.

In schimb Wallid, egiptean si el, era ca mine. Prefera sa utilizeze programe si calculatoare decat sa-si sparga capul. Avea o logica de otel inox “nimeni n-o sa-mi ceara vreodata sa calculez derivate de ordin patru in minte daca avem calculatoare care s-o faca“. Avea dreptate. Intr-o zi s-a asezat trist langa mine pe banca din fata facultatii.

- Man, saptamana viitoare plec in Egipt!
- Wau, felicitari, nu uita sa-mi aduci o porcarie de la voi din tara, dar sa fie ceva traditional.
- Ma casatoresc, continua el fara sa ma auda. De cand am venit in Canada traiesc in pacat. Allah ma va pedepsi. Trebuie sa-mi iau o sotie.
- Cum adica traiesti in pacat?
- Traiesc cu menajera mea.
- So?
- Familia mea mi-a gasit o fata in Cairo. S-au inteles la pret si acum ma duc in Egipt sa fac nunta.
- Ai vazut-o vreodata?
- Nu. Dar a vazut-o tatal meu si asta e suficient.
Dupa care s-a ridicat si s-a indepartat agale.

De Suleiman nu-mi placea in mod deosebit. Asta pentru ca daca ma nimeream cumva la buda in jurul pranzului, il vedeam spalandu-si picioarele in chiuveta. Isi scotea tacticos pantoful si apoi soseta si incepea sa se spele printre degetele de la picioare. Cravata îl incomoda intotdeauna, dar si-o arunca pe spate. Apoi mergea in picioarele goale pana in cubicle-ul lui si scotea covorasul de dupa birou. Il intindea pe jos si se ruga.

L-am intrebat pe Yannick de ce nu le da universitatea o sala undeva sa se roage. Mi-a raspuns ca daca ar face-o, probabil ca si budistii ar vrea una, si penticostalii si asa mai departe. Asa ca mai bine sa nu primeasca nimeni nimic. Asa era rezonabil. Am fost de acord. Cu toate acestea, am evitat sa ma mai duc la baie in jurul pranzului.

Suleiman incerca de sapte ani sa obtina diploma de doctor in inginerie. Daca l-ai fi intrebat ce-i place cel mai mult in Canada, ti-ar fi raspuns ca viata universitara. Eu am plecat din facultate cand Suleiman intra victorios in al noualea an de doctorat.

Cand se intaleau toti, Hussein, Wallid, Suleiman si Abdul, vorbeau mereu in araba. Insa cand ma apropiam de grupul lor o dadeau pe engleza, chiar daca Suleiman nu intelegea o iota. Apreciam efortul si politetea lor indepartandu-ma de ei ca sa-i las sa vorbeasca in limba mamii lor.

Abdul era somalez. Spre deosebire de somalezii pe care i-am vazut la jurnalele de stiri, Abdul n-avea nici muste in ochi si nici nu i se vedeau coastele. In primul rand datorita faptului ca avea vreo suta de kile, si in al doilea rand pentru ca umbla mereu imbracat cu o geaca groasa, indiferent daca afara erau plus 20 de grade.

Abdul nu accepta niciodata o solutie ca tot omul. El punea in dezbatere insasi adevarurile general valabile ale matematicii. Tinea mortis sa ne demonstreze ca orice problema are doua solutii si ca de obicei solutia lui era mai buna. Totul cu el era o dezbatere si oricum la el nu functionau argumentele bazate pe logica. Dupa ceva timp, eu si cu Yannik i-am adaugat un middle name. Noi îi spuneam Abdul “What If” Hurani.

Toti colegii mei arabi aveau CV-uri de care erau mandri. Cel mai slab era al lui Suleiman, care n-avea decat zece pagini si nu era nici cu foto. Cel mai misto era al lui Wallid, care preciza la sfarsitul celor 20 de pagini care sunt mancarurile favorite. Nici unul nu preciza daca e casatorit sau nu.

A fost misto sa-i cunosc pe toti. Inca ma mai conversez pe mail cu unii dintre ei. Inca sunt studenti. Banuiesc ca vor absolvi in apropierea pensiei.