Ma chinui de doi ani de zile sa cumpar niste tablouri pe care sa mi le agat pe peretii destul de golasi ai livingului. Insa obstacolul principal in calea acestui vis este incapatanarea mea de a nu cumpara reproduceri de doi lei. In Montreal, arta este prohibitiva. Si atunci lanturi de magazine au inventat o metoda prin care tablouri celebre sau mai putin celebre sunt copiate cu o masina speciala si puse pe carton presat sau sunt stropite pe o panza. Si ies còpii la indigo.
Intr-o zi, niste clienti s-au plans la Club Price – Costco ca tablourile pe care dadusera 100 de dolari bucata le cumparasera si vecinii lor. Si acum erau vreo trei case la rand cu aceleasi tablouri vizibile din strada. Pai ce se asteptau stimatii domni daca isi cumpara picturi de la Costco? E ca si cum romanii si-ar lua tablourile de la Metro. Dupa un timp, niste baieti destepti, au inventat un sistem prin care se aduca relief peste o fotografie, intr-un asemenea mod incat un novice are impresia ca e o pictura manuala – drace, auzi ce-mi iese din gura – cand in realitate erau tablouri facute la pistol si iesite pe banda.
Anul trecut, intr-o vizita la Quebec, am vrut sa cumpar o acuarela. Un tablou expus pe stradutele inguste din centru, care-ti dau impresia de Paris. Costa 500$ si era cam 30 pe 30 de cm. Era superb, reprezenta vechiul port, dar n-am atatia bani sa dau pe un tablou pentru ca in pasaportul meu nu scrie Ion Tiriac. Apoi m-am orientat spre o gravura. Aia, vreo 15 cm pe 8 cm, costa cam 300 de dolari. Asa ca m-am resemnat sa stau cu peretii goi inca o buna bucata de timp.
Zilele trecute, primesc un fluturas in posta care-mi anunta o vanzare de faliment al unei galerii de arta. Preturile erau super-tentante asa ca mi-am spus sa-mi incerc norocul. Vanzarea se organiza la Holiday Inn in Montreal, si cand am ajuns acolo pe la ora 12h00 pur si simplu se calca lumea in picioare. Omor, nu alta ! Nici n-am apucat sa vad toate tablourile, cand am gasit doua care mi-au facut cu ochiul, i-am tras un cot in burta unui nene si am calcat-o pe bombeuri pe o tanti, m-am intins cat sunt de lung si le-am luat pur si simplu de pe perete. Apoi m-am busculat spre iesire, sa le platesc. M-am simtit ca pe vremea comunistilor in Romania cand se baga unt la alimentara.
Coada fiind marisoara, am avut timp sa-mi admir viitoarele expuneri. Trebuie sa recunosc ca nu am nici o idee cine le-a pictat. N-am avut timp sa intreb! De asemeni, mi se par un picut cam prea kitch pt gustul meu dar in baza ideii dupa care ma ghidez in viata, „nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie„, am zis ca hai treaca-mearga la naiba, ca decat sa am tablouri facute cu presa, mai bine manuale chiar daca mai nashpa. M-au costat in total cu tot cu rame nu mai putin de 500 de coco. Si credeti-ma ca ma pot considera fericit. Ala mare are cam doi metri pe 80 cm iar celalalt cam 70 pe 70 cm, poate si mai mult. La asemenea dimensiuni pentru niste tablouri pe care cineva a pus pensula, ulei pe panza, as fi scos din buzunar minim 3 sau 4 mii de dolari.
Ca asa-i in arta, la Montreal! Moartea buzunarului! Cand ma gandesc ca pictorii din Romania vand tablouri d-astea la colt de strada imi vine sa mor de nervi. Am incercat sa-mi aduc ceva din Romania, insa ulei pe panza se impacheteaza foarte greu si daca umiditatea nu e corespunzatoare, crapa pana la Montreal. Asa ca ma multumesc cu ce gasesc pe aici.
Pentru un european care e obisnuit cu frumosul dupa regulile europene – si ma refer aici si la fete – viata e grea pe malul stang al Atlanticului.
Daca tablourile au apartinut unei galerii, ar trebui sa fie stampilate pe spate, sau sa aiba un certificat de provenienta. Cam toate galeriile fac asta, deci cred ca si cele din Montreal.